THOUSANDS OF FREE BLOGGER TEMPLATES ?

joi, 31 decembrie 2009

O relatie speciala


De ceva vreme am o relatie foarte speciala.Nu ma lasa niciodata,cand am nevoie imi arata calea cea buna.Cand intunericul ma invaluie,ma lumineaza intotdeauna.Oriunde as merge ma insoteste,numai daca vreau fireste.Cand teama imi controleaza mintea,este sufiecient sa apas un buton.Cand umbrele danseaza in bezna noptii,pasarile canta si podeaua scartaie,apas micul buton,si umbrele dispar brusc.Nu se teme de nimic,detine un curaj nefiresc.Intunericul nu intra in sfera aceea,o paraseste plin de teama.
Cand dorm,o pun langa mine,si ea ma vegheaza toata noaptea strasnica,neobosita.Nu asteapta niciodata multumiri,nu regreta nimic,si daca o izbesc plina de nervi de podea,nu se supara.Nu mi-ar face niciodata rau,nici nu poate de altfel.
In ea se aduna laolalta prezentul,trecutul si viitorul.Imi arata intotdeauna ce las in urma,imi ghideaza pasii si imi arata obstacolele din drum.
Este disponibila intotdeauna,chiar si atunci cand o las uitata intr-un colt.E rabdatoare,poate cea mai rabdatoare.Si puternica.Ar rezista sigur o noapte in ger,fara urme severe.
Rautatea din jur nu o influenteaza in nici un fel,pentru ca ea stie sa aduca un singur lucru.Lumina.
Cu toate astea,are un defect,bateriile se pot consuma cand te astepti mai putin.Dar nu mi-as abandona niciodata lanterna.

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Gheata


In jurul meu este numai gheata.Flori de gheata cresc stinghere in timp ce suflete de gheata misuna pe langa mine.Privesc prin niste ochi inghetati,lumea de gheata.
Merg prin zapada de cateva ore,dar m-am obisnuit cu frigul.Sangele meu e inghetat,la fel ca totul.In jurul meu este numai alb,ma dor ochii .Imi aud bataile inimii accelerandu-se,si ma bucur,pentru ca inima mea nu a inghetat inca.
Respiratia mi se ingreuneaza.Aerul este atat de inghetat.In curand se va rarefia si mai mult,si nu voi mai putea respira.
Ma asez pe o banca din parcul inghetat,privesc cum pasari albe zboara,nu au inghetat inca.Langa mine se asaza un necunoscut.E inghetat,la fel ca tot.
In curand voi ingheta si eu.Pentru ca este clar.Nu poti fi cald intr-o lume in care totul este de gheata.Te-ar ucide durerea.Si atunci voi alege calea cea mai simpla,desi nu este intotdeauna corecta...Comportament de gheata,inima de gheata, suflet de gheata.Tot ce am avut s-a transformat in gheata.Nu imi pasa.Cand esti de gheata,nu mai simti nimic,o groaznica indiferenta te acapareaza,si partea frumoasa este ca nu iti pasa.Fericire nu mai exista,nici iubire,doar indiferenta.Nimic care sa te mistuie,nimic de care sa iti fie teama,e doar gheata.Nici macar amintiri nu mai am,au inghetat si ele impreuna cu tot.
Simt cum in mine arde o flacara de gheata...

vineri, 27 noiembrie 2009

Cosmarul meu


Ora 12:54
M-am trezit cu rasuflarea taiata.Am avut acelasi cosmar.Acelasi pe care il am de cateva seri.
Imi vad reflectia in geam,si ma sperie.Ochii imi sunt sticlosi,plini de ura.Fata mea e palida .Nu inteleg ce se intampla!Oare imi pierd mintile?Incerc sa formez un numar,dar imi raspunde aceeasi voce,aceeasi voce mereu!"Uita-te in spatele tau!"Simt o rasuflare in ceafa,intorc capul usor,vad o batrana palida cu ochi plini de ura.Intind mana spre ea!Ea imi urmeaza miscarea,degetele noastre se ating,si dispare.Ingrozita ies din casa,desculta.Afara ma izbeste un frig naprasnic.Am uitat ca e iarna,dar nu imi pasa.Fug,nici nu imi trece prin cap sa ma opresc.Aud telefonul cum suna,raspund."Uita-te in spate!"Cu sangele inghetat de spaima,intorc capul,in spatele meu este tot ea,si atunci incerc sa tip,dar nu mai am glas.Vreau sa fug,dar picioarele mi s-au ingreunat,si apoi ma trezesc ingrozita,fara chef sa mai dorm.
Mi-e frica sa privesc in spate,mi-e frica sa nu regasesc chipul schimonosit,plin de ura.Mi-e frica sa dorm,ma trezesc mereu mai obosita decat eram cand m-am culcat.Ma simt imbatranita,fara vlaga.O sa mai incerc o data,o sa ma pun in pat...sa dorm.
------------------------------------------------------------------------------------
4:30
M-am trezit plangand.
Am intors capul,ea era in spatele meu,ne-am privit ochi in ochi.Apoi am inceput sa plang,ca un copil caruia i s-a furat bomboana.Batrana ma privea cu parere de rau,lasand o lacrima sa curga pe obraz,apoi s-a intors si a plecat,m-a lasat pe campul inverzit plangand cu sughituri.In ochii ei era teroarea,in ochii ei mi-am vazut nostalgia.Toata tristetea se ascundea in ochii ei.Atunci am stiut ca o sa plece,ca nu o sa o mai vad niciodata,si am simtit o usurare imensa.Am aflat cine era,si ce vroia.
O cunosti si tu,si el,noi,toti!O stim din carti,din vise si din viata.Se ascunde in fiecare din noi,si asteapta sa fie scoasa la iveala.E partea ta intunecata,trista,e sinele tau vesnic nemultumit.Vesnic invidios,plin de ura.Scapa de el,sau el va scapa de tine!Ai curajul sa te uiti in ochii lui!Sa il izgonesti,altfel vei ajunge o umbra,ce incetul va disparea fara urme,lasand in loc un monstru.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Cugetari


Nu stiu ce scriu si de ce vreau sa scriu,tot ce stiu este ca las degetele sa apese tastele la intamplare formand niste cuvinte anapoda.Nu imi pasa cata coerenta am sau cat de bine gandit e ceea ce scriu,pentru ca este spontan.Simt nevoia sa ma eliberez de ganduri,si o fac in felul meu.Daca m-as intinde pe pat cu siguranta as adormi instantaneu,dar nu o fac,si stiti de ce?Pentru ca am prea multe ganduri nespuse si daca nu le spun acum,risc sa se piarda,sa le inghita uitarea,am pierdut prea multe idei in felul asta,si tot ce am reusit sa invat,este ca atunci cand ai ceva de spus,e bine sa spui.
Ma gandeam zilele astea care sunt ambitiile omului.Vrem intotdeauna sa ne autodepasim,oricat am avea tot mai mult vrem,nesecata este setea noastra de cunoastere.Tindem spre perfectiune,si ne iese de minune in unele aspecte.Tot mai multe raspunsuri date,tot mai mult se dezvolta creierul uman.Cand vom ajunge la apogeu,vom fi invingatori.Omul va cunoaste tot,va fi multumit.Si ma chinuie faptul ca dupa apogeu nu mai e nimic,decat decaderea,ajuns pe cea mai inalta treapta,nu iti ramane altceva de facut decat sa cobori.
Oare asta sa fie destinul omului?Urcam doar pentru a cobori.Dar important este felul in care urcam si felul in care coboram.
O alta preocupare a omului este tineretea.Nimanui nu ii place sa imbatraneasca.Dintotdeauna m-au intristat batranii,pentru ca stiu ca intr-un final asa voi fi si eu.Intr-o zi voi privi cu nostalgie anii copilariei si o sa ma intreb cum de a trecut totul atat de repede?O sa regret lucrurile pe care le-am facut si mai ales pe cele pe care nu le-am facut.
Cu sistemul imunitar la pamant,voi fi prea preocupata sa imi iau pastilele pentru a putea sa ma bucur de liniste.Si mai dureros este ca decazi pana la sfarsit...

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Intrebari


Intr-o lume in care saracia si calamitatile naturale sunt in floare,oamenii traiesc doar cu grija zilei de maine.Prea multi politicieni corupti,prea multe ganduri ascunse,prea multe intrebari fara raspuns.Prea enigmatica e aceasta lume.
Luam exemplu tarile subdezvoltate,va vine sa credeti ca undeva pe aceasta planeta unii oamenii mor de pneumonie?Sau sfarsesc la maxim 30 de ani pentru ca sunt subnutriti?Pare incredibil,dar este trista realitate.
In Romania lucrurile sunt mai bune.Desi nu ne putem mandri cu o dezvoltare onorabila,cu salarii decente pe cap de locuitori sau cu un presedinte bun.Peste tot e un adevarat haos.Si ne punem cu totii aceleasi intrebari.Cum s-a ajuns aici?Nimeni nu isi asuma raspunderea."Nimeni nu este de vina!"Poate doar javrele din parlament.
Cand lucrurile merg atat de prost,nu ne ramane decat un lucru de facut.Sa injuram,sa urlam,sa invinuim si...atat.Mii de cuvinte spuse fara rost,doar de dragul de a invinui pe cineva de greutatea vietii.Il gasim pe Dumnezeu vinovat de tot.De faptul ca a lasat aceasta planeta de izbeliste,sau mai rau ,ne indoim de existenta Lui.Dar oameni buni,poate ca El vroia sa fie altfel,dar destinul noi ni-l construim in functie de deciziile noastre.De multe ori ma gandesc la toata treaba asta.Dar ma depaseste.Sunt din ce in ce mai multi atei,inr-un fel ii inteleg.Si eu am indoielile mele.Am destule dovezi pro si contra.Oscilez intre cred si nu cred,desi prefer prima varianta.Sunt mult prea egoista sa cred ca sunt doar un animal evoluat fara un scop anume.E mult mai bine sa fiu o piesa dintr-un proiect bine ticluit.Nu inteleg de ce vor oamenii sa dovedeasca un lucru care intr-un final nu va aduce decat nefericire si mult mai multe inrebari.Pana la urma religia nu face nimic rau,din contra.Este singura fericire a noastra.Speranta intr-o viata mai buna.Intr-un loc unde durerea,foametea,razboiul sunt ca niste povesti horror.Tot religia ne arata ca avem un scop.Pentru ca asta a fost principala intrebare de-a lungul vremii!Care este scopul existentei noastre?Ne nastem,copilarim,ne facem un viitor,un camin,obositi de rutina zilnica,imbatranim...murim.
Cam asta este tot ce am avut de zis.In concluzie,mi-am exprimat parerea intr-o problema ce ma tulbura de mult timp.Existenta si problemele ei.Pentru ca ma surprinde tot mai mult dezinvoltura cu care privim problemele altora...

marți, 3 noiembrie 2009

Un nou inceput


Durerea de cap nu imi da pace,cred ca am gripa,e epidemie la noi in oras.Microbi,asta era tot ceea ce imi lipsea.Nasul imi curge ingrozitor,am un munte de servetele in fata.Dar nu vreau sa ma plang...
... as putea sa pictez lumea asta difuza,in cele mai vii culori,as salva lumea,m-as salva pe mine,biata egoista.Dar nu exista suficiente culori,si stiu ca n-as reusi.
Decorul livid de toamna ma face sa ma cuibaresc intr-un loc,izolat.Din acest motiv,multe persoane iubite m-au uitat.Sau poate ca eu le-am facut sa ma uite.Cand te izolezi,oferi celorlalti un semnal.Ceva gen,plecati si lasati-ma in pace!
Am crezut ca am nevoie de liniste,dar linistea nu m-a ajutat.Va rog,nu faceti gresala mea.Nu va indepartati de prieteni.Este tot ceea ce conteaza.Regretele imi ocupa memoria,e ca si cum o voce imi reaminteste mereu ca e cineva acolo,caruia ii pasa de mine candva,doar ca am fost mult prea proasta sa observ.Pedeapsa mea este ingrozitoare.Cand esti doar tu cu tine,judecata este mult mai aspra.Merit toate aceste lucruri,stiu ca merit.Poate merit ceva mult mai rau,nu indraznesc sa cer indurare.
Viata mea se imparte intre scoala,teme si cateva iesiri.Nu am resusit sa imi traiesc adolescenta ca o persoana obisnuita,indraznesc sa spun ca mai sunt si altii ca mine,cel putin asa cred.Niste adolescenti plictisiti,gasind refugiu in cele mai stupide lucruri posibile.
Am ajuns sa imi construiesc o lume din cuvinte.Lumea mea petrecuta printre rafturile pustii ale bibliotecii.Mirosul paginilor vechi imi dau fiori.Traiesc in povestile altora,am uitat ca am si eu o poveste.O poveste ce trebuie scrisa,doar ca am pierdut condeiul,si hartia mi s-a terminat.
Imi vedeam viitorul,stand intr-o camera goala,cu un teanc de carti,o cafea si o lampa uzata.Mi se parea cel mai frumos viitor,dar am revenit repede la realitate.Cine si-ar dori un astfel de destin?Vreau o viata,m-am saturat sa traiesc in viata altora.De ce sa traiesc in personaje din carti?De ce sa nu fiu eu personajul?
Durerea de cap nu imi da pace,cred ca am gripa,e epidemie la noi in oras.Microbi,asta era tot ce imi lipsea.Nasul imi curge ingrozitor,am un munte de servetele in fata.Dar nu vreau sa ma plang...nu acum...cand a inceput povestea mea.Ma simt libera,si sunt fericita...totul va fii bine,simt asta.Este singura certitudine.

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Halloween


Cortinele s-au ridicat,luminile s-au stins iar linistea invaluise intreaga sala.O femeie si-a facut aparitia pe scena,dar ce aparitie!Semne ciudate,glas terifiant,ma intrebam de ce nu joaca in filme de groaza,pentru ca tare bine s-ar fi descurcat.Poate atmosfera de Halloween imi dadea starea de disconfort,sau poate doar imaginatia imi juca feste.Vedeam totul diferit.Nu am perceput piesa de teatru,eram prea ocupata sa studiez fiecare trasatura a actorilor,gaseam ceva fantomatic in fiecare expresie,ochii rosii din cauza luminilor,glasul ,totul era de-a dreptul infricosator.Notele unui cantec se amestecau in aer,un cantec la orga.Nu stiu daca am mai spus cuiva vreodata,dar orga e cel mai inspaimantator instrument ,dupa parerea mea...tresaream la fiecare ton,imi doream sa inceteze....si m-am ridicat!"Vreau sa se termine!"Apoi am eliberat un tipat.Toata sala a inceput sa rada,chiar si Matei,ma fixa cu niste ochi sticlosi inspaimantator de frumosi,radea in hohote.I-am aruncat o privire fugitiva si am plecat.Nu mai puteam sa suport umilinta.Cand am ajuns afara am observat ca tremuram,si nu era doar din cauza frigului sau a emotiilor,frica ma anima,dar de ce imi era frica?
Luna se rotea frenetic,invaluita intr-o ceata densa.Doamne ce prveliste!
Drumul spre casa era lung,si trebuia sa il parcurg singura.Am grabit pasul,imi era teama sa privesc in spate,dar ce as fi putut sa vad?
Era atat de intuneric,doar din cand in cand se mai zarea cate o lumina palida in departare.Si apoi biserica,lacasul sfant,locul pasnic,ma ingrozea mai rau decat orice altceva!In interior se zareau luminile galbui ale lumanarilor.Si crucile...nu observasem niciodata capetele de mort de la picioarele Lui Iisus.Si ce forma sinistra!Si usile mari de lemn.Clopotele au inceput sa bata.Ma innebuneau,capul ma durea teribil,simteam cum venele imi pulsau gata sa explodeze.Ce se intampla in orasul asta?!Nu puteam sa fug sau sa tip,puterile se sleisera,am oftat adanc,si am cazut.
M-am trezit cu brobonele de sudoare pe frunte.Eram acasa,in patul meu.Matei ma privea din prag.Ochii lui isi pierdusera scanteia diavoleasca din seara precedenta,acum totul este bine...cel putin,pana la anu...

vineri, 25 septembrie 2009

Moarte clinica

Era intuneric si frig.Nu stiam cine sunt,unde sunt si cum am ajuns acolo.Era ca si cum toate amintirile,gandirile si simtirile mele,erau infasurate intr-o pelicula.Le pastra intacte,le ascundea chiar si de mine.Nu cred ca cineva a mai simtit asa ceva vreodata.Fara amintiri,esti un nimeni.Un suflet ratacit in nesfarsit.Tot ce ramane este ratiunea.Iar in nesfarsit ratiunea nu te ajuta.Te indeparteaza de granitele pacii sufletesti,a implinirii.Oamenii cauta implinirea pe pamant,sub forma banilor si ale celorlalte placeri.Dar ce faci cand tu insati renunti la a mai face parte din materie?
Multi spuneau ca iadul este facut din intuneric si flacari,eu reneg aceasta definite.Iadul il poate descrie doar cel care a avut parte de el.Iadul este atunci cand nu reusesti sa accepti ceea ce esti,nu accepti faptul ca esti tranfigurat,tanjesti dupa ceva care nu mai exista pentru tine.
Asta am facut eu,cel putin asa cred...
Nu stiu cat timp a durat perioada mea de singuratate,dar imi amintesc cu o profunzime uluitoare,cum a inceput sa se contureze un drum luminos.Peste tot era numai intuneric,doar un singur punct luminos,un singur drum.Am stiut imediat ca daca aveam sa il urmez nu va mai exista cale de intoarcere.Trenul vietii vine o singura data,o singura sansa.M-am lasat purtata de un val intens de caldura,nu mai simteam durerea de a fii singura.Ma detasam de intunecimea mea,am lasat in urma altegoul meu malefic.Aceasta era singura cale.
Dar ceva m-a tintuit in drumul meu.Auzeam voci atat de cunoscute,familiare.Pline de durere,urlete,vaiete.Simteam cum ma sfasii in mii de parti.Mi-as fi dorit sa nu mai exist.Nu stiam de unde vin,stiam doar ca vreau sa alin acea durere.
Lumina isi pierdea din intensitate cu fiecare secunda...Stiam ca nu va mai exista o a doua sansa,nu stiam ce avea sa se intample,si nici nu imi pasa.As fii putut ramane blocata pentru totdeauna acolo.Dar sentimentele mele erau mai puternice.Contau mai mult decat propria mea existenta.M-am intors din drum.Zburam!Cu o viteza uimitoare.Mai repde decat cel mai performant aparat de zbor.Eram ghidata de o forta omnipotenta,pentru prima data am simtit ca am facut ceea ce trebuia!Si am fost fericita,fericita cum nu mai fusesem vreodata. Nu stiu daca v-ati inchipuit vreodata cum este sa va vedeti propriul trup inert,o senzatie deloc placuta,iti da fiori pe sira spinarii.Stateam langa trupul meu,doctorii incercau sa ma readuca la viata,dar era in zadar,pentru ca eu eram acolo,si nu stiam ce sa fac.Imi amintesc doar ca la un moment dat parca timpul s-a oprit...lumina aparuse din nou,si am pasit spre ea!
"O avem!"
"Slava Tie Doamne!"
Tiuitul frenetic al aparatelor inceta,vedeam o lumina puternica,nu stiam ce se intampla.Dar simteam dureri in tot corpul,si oamenii in halate albe se plimbau exaltati,nu insemna decat un singur lucru,traiam!

marți, 25 august 2009

Inchisoarea din sticla


La doi metri distanta se afla iesirea.Nici nu stiu cat timp am ratacit in locul asta.Un gol imens imprejmuit de un perete gros de sticla.Sunt atat de aproape,mult timp locul asta a fost singura certitudine.Am cutreierat minute,ore,zile intregi,sperand ca o sa gasesc o spartura,iar acum,iata!Sunt in fata ei!Dar daca ies,care va mai fi sensul vietii mele?Frustrarile m-au inchis aici!Speranta a gasit o portita de scapare!Nu vreau sa fiu prinsa intr-un loc mai rau ca acesta!Stiti cum e,atunci cand visul tau este aproape implinit,cu timpul uiti sa il apreciezi,uiti cat de important era pentru tine atunci cand nu era implinit.De ce atata tevatura pentru un lucru atat de marunt?Poate ar trebui decat sa ies...

Nu sunt decat un copil natang care a uitat sa fie fericit.Am uitat cat de important este sa iubesti,ma tem de suferinta!Mi-e frica sa traiesc!Vantul suiera prin spartura din perete...simt din nou!Ies...timpul se opreste pentru cativa ani...sau cateva minute,nu mai stiu!Sunt in parcul central,alerg fericita!Si strig,"te iubesc lume!",nimeni nu spune nimic,de parca nu as fi acolo,sau sunt mult prea insignifianta!In cateva fractiuni de secunda ajung intr-o sala imensa de teatru.Cortinele se ridica,o multime de oameni cu tinute vechi purtand masti au privirile atintite spre mine,ma uit sfioasa in jur,oamenii de pe scena izbucnesc in hohote,sala rade....Sangele clocoteste in mine,imi doresc sa nu mai exist...sa fiu decat o bucata de materie.In cateva secunde ajung intr-o biserica,simt un junghi in inima si respiratia mi se accelereaza.Privesc alarmata in jur.Scot un strigat de ajutor,dar nimeni nu se clinteste,de parca ar fii impietriti!Parintele continua slujba,de parca nimic nu s-ar fi intamplat.Respiratia imi revine la normal...ma trezesc in marele gol.Incerc sa sterg cu maneca sudoarea de pe frunte! Timpul isi continua cursul.Ma vad in situata de a alege..Ma tem ca voi trece neobservata sau ca nimeni nu imi simte lipsa,ma simt ca un bufon din circul vietii,un bufon care si-a pierdut culorile,si vede totul in alb si negru.Un bufon satul sa faca jonglerii,satul sa mai fie bufon!In inchisoarea mea e cald,si nimic nu doare,pentru ca sunt izolata!Dar daca nu voi iesi,voi uita ce inseamna sa traiesti!Ma voi multumi cu dulci nimicuri.
In sfarsit fac un pas,si ies,trag adanc aer in piept.Ce bine e sa traiesti!

joi, 20 august 2009

Doar atat


Am simtit ca pot face tot ce doresc.Am atins culmile gloriei.Am zburat cat am putut de sus.Imi auzeam bataile propriilor aripi in adierile calde.Mi-am amintit ca fiecare fiinta are un scop asa ca m-am oprit pe o floare dulce de liliac.M-am intrebat ce te poate face mai fericit decat asta?Ma simteam implinit,nimic nu mai conta.Dar un gol a aparut in sufletul meu.Mi-am dat seama ca fericirea nu era floarea de liliac nici aerul proaspat sau culorile ce se impregnau pe aripile mele...Cu fiecare secunda golul se amplifica.
Imediat mi-am reluat zborul, trebuia sa descopar ce inca nu stiam. Zburam,ma lasam pur si simplu condus de mirosul pudic al florilor,ce ma ademeneau parca,conducandu-ma intr- capcana.Am ajuns intr-o gradina plina cu cele mai impresionante flori.Sute de culori,arome,parfumuri...M-am bucurat de cel mai impresionant amurg.Lumina rosiatica se revarsa peste petalele albe ale crinului meu.Imaginea pe care o vedeam era ca un vis.Un vis din care nu imi mai doream sa ma trezesc vreodata.Dar fericirea nu a durat prea mult.Golul era mai dureros ca niciodata.Mi-am dat seama ca fericirea nu era in amurgul impresionant sau in parfumul pe care il emanau florile.Trebuia sa fie ceva mai presus de toate.
Dezamagit ca nu am aflat de ce lucru aveam nevoie pentru a fi fericit,am zburat .Am lasat in urma apusul insangerat,m-am ferit de ochiul rosu al soarelui ce ma certa parca de neputinta mea.Neputinta de a fi fericit.Nu puteam sa imi explic ce lucru atat de important putea sa imi umbreasca existenta!Nu peste mult timp lumina palida a lunii se revarsa peste trupul meu diafan.Intunericul m-a lovit brusc.Misterioasa noapte hranea golul din sufletul meu.Ma simteam mic,in fata unei forte cu mult peste mine.Mic intr-o lume in care totul este mare.Prea mic pentru a fi fericit?Dar fericirea nu are nimic de a face cu marimea!Nu eram prea mic pentru a fi fericit!
Sfere albe luminau strada pustie. Decorul spectral era completat de muzica unei viori dezacordate ce se auzea vag din departare.
Am zburat atat de sus!Atat de sus incat am atins sferele,si mi-am ars aripile!Un ultim cuvant imi trecu prin minte!Iubire!Acesta era scopul.Orice fiinta este incapabila sa existe fara iubire!
Toate gandurile se stergeau treptat.Totul se intuneca,mica fiinta insignifianta se stingea...micul fluture in cautarea iubirii...

vineri, 17 iulie 2009

Libertate



E liniste...poate mult prea liniste.Linistea te face sa te simti singur.Asa si este,sunt singura invaluita de tristetea notpii.
O noua zii a trecut...este la fel ca intotdeana.Aceeasi monotonie din care mi-am dorit sa ies intotdeauna.Poate daca aveam putin curaj as fi reusit sa fac tot ce simt.De ce nu pot sa alerg nestingherita prin ploaie?De ce nu pot sa ma catar in cel mai inalt pom,si sa strig "SUNT LIBERA!"
Mi-as dori sa plec intr-un loc indepartat,unde nimeni nu ma cunoaste...acolo poate as reusi sa scap de prejudecati si sa fiu eu insami!Ma simt incatusata de societate,de ce nu putem face ceva fara ca lumea sa se uite ciudat?Si mai ales,de ce imi pasa?!
O vorba inteligenta era:"Sa te gandesti de doua ori inainte sa faci ceva!"Dar cine spune ca inteligenta te face fericit?
Ratiunea exagerata te izoleaza intr-un balon de plastic.Te protejaza de factorii externi dar iti ucide si ultima farama de umanitate.Te transforma intr-un robot.Dar ce se intampla cand robotul vrea sa simta?
Balonul se sparge..iar robotul ramane neajutorat in mainile unui destin prea neprevazut si crud!
Rad de tine robotule!Este numai vina ta ca ai decis sa te ascunzi!Daca aveai macar putin curaj poate ca ai fi fost fericit!
Simt cum soarta ma manipuleaza,se joaca cu mine.Robotul capata simturi,a devenit din nou o fiinta umana...si urla...captivat de tulburatoarea lui existenta.
Trec nepasatoare in fata oglinzii sufletului...robotul zace intr-un colt intunecat...intr-o continua agonie.In curand va disparea...se va pierde in prapastia uitarii.A ramas doar sufletul ce se lupta cu ratiunea pentru un gram de fericire!
Aud zdranganitul lanturilor...ceva plezneste....in sfarsit am rupt lanturile!SUNT LIBERA!

miercuri, 8 iulie 2009

Haos


Mi-am stor creierul in incercarea de a scrie ceva frumos!Si stii la ca concluzie am ajuns?Ca efortul meu nu are nici un rost.De parca i-ar pasa cuiva ca eu pun sentiment in tot ce scriu.
M-am saturat de lumea asta in care nimanui nu ii pasa de nimeni...si cu toate astea toata lumea iti afisaza zambetele alea dezgustator de false.
Daca te supara cele ce le-am relatat stii ce inseamna asta nu?Ca esti un ipocrit,un insolent caruia nu ii pasa de nimeni...decat de el.Nu incerca sa te justifici.Stiu deja ce vei spune.Vei pretinde ca esti altfel,chiar daca si tu esti constient ca porti o masca.Toate justificarile nu te vor face cu nimic mai special,poate mai josnic.Un las care nu are curajul sa fie cum este de fapt.
Mi-a luat mult timp sa realizez ce este viata de fapt.Cred ca am gasit un raspuns plauzibil.Viata nu este decat o minciuna somptuoasa.O himera...dar atunci de ce durerea este atat de reala?De ce fericirea dureaza atat de putin...pe cand tristetea nu are limite?Raspunsul imi vine fulgerator prin minte.Ce ar insemna fericirea fara tristete?Tristetea nu face altceva decat sa valorifice fericirea.Cu toate astea,mi-ar placea sa te intreb viata!De ce esti atat de nedreapta?
A aruncat cineva marul discordiei la mine?Numai asa as putea sa imi explic de ce am o viata atat de agitata!

vineri, 12 iunie 2009

Asteptare...


M-am trezit din starea de letargie subjugat de campul plin cu flori,pe care il puteam privi prin usa de sticla.Astept sa soseasca trenul de cateva ceasuri,dar nu s-a sinchisit sa apara.In gara aceasta nu e nimeni altcineva,decat eu si amintirile mele.Am incercat atat de mult timp sa le las in urma si in final numai cu ele am ramas.Acum constientizez ca era in zadar,un efort incapabil de realizat...doar timpul ma poate ajuta.Va intrebati cum am ajuns aici?Ei bine...am hotarat sa renunt la rolul meu din piesa de teatru...care este viata.Poate vi se pare ca suna nebunesc.De aceea am sa va fac sa ma intelegeti,poate ca imi veti da dreptate.
Viata este ca o piesa de teatru...fiecare locuitor incearca sa isi joace cat mai bine rolul.Pentru asta oamenii sunt nevoiti sa renunte la onestitate.Ne sabotam intre noi.Nimanui nu ii pasa daca esti trist sau daca ai nevoie de ceva cum nici tie nu iti pasa de restu.Nu vrei decat sa iti fie tie bine,cine nu recunoaste este insolentent si netrebnic.Daca ati fi renuntat la rolul vostru ati fi ajuns ca mine...un calator uitat intr-o gara.Am ramas singur...numai himerele ma ametesc.Nici macar nu pot sa imi dau seama care este realitatea sau care este fictiunea.Poate ca am murit...dar moartea de fapt nu exista,atunci cand tacerea te acapareaza poti spune cert ca esti decat un om inert ,un cadavru ambulant.
Am obosit sa caut dreptate intr-un loc in care nu exista.Mi-as dori sa pot privi crengile copacilor facand miscari dezinvolte,sa ma bucur de pudoarea ploii si de mirosul florilor salbatice.Nu mai stiu nimic...nu stiu decat ca gara asta...impreuna cu campul sunt singura realitate...si trenul pe care il aud din departare ma va duce departe...Destinatia?Spre necunoscut...

vineri, 22 mai 2009

Vis


Soarele se apropia din ce in ce mai mult de Pamant.Locuitorii erau speriati.Nimeni nu stia ce se intampla,caldura devenea insuportabila,aerul se rarefia.Priveam ratacita si inspaimantata in jur.
Cerul se despartise ... despartitura forma un drum pavat cu aur,o voce calda totusi poruncitoare se auzea din cer.Mortii au iesit din morminte,ghidati de o forta enorma.Atunci mi-am dat seama ce se intampla.Am privit ingozita in spatele meu,nu mai eram in acelasi loc.M-am trezit urcand spre cer,nu eram singura.Toata populatia era acolo.Mii de intrebari imi veneau in minte,nu credeam ca o sa vad sfarsitul.Era incredibil,teama mi s-a strecurat in suflet..nu puteam sa dau inapoi...nu puteam decat sa urc.Ma gandeam cu groaza la momentul in care trebuia sa raspund Lui Dumnezeu.Iar in functie de raspunsurile mele si capacitatea mea de a vedea binele in tot ce e rau urma pedeapsa.Ma gandeam deja la o soarta crancena.Sortita sa stau in intuneric,fara cale de scapare ...dureros...toate regretele nu te ajuta la nimic,nu putem schimba trecutul...deodata totul s-a intunecat in fata mea,ganduri de nedeslusit imi acaparau mintea facandu-ma sa alunec in prapastia sufletului meu...m-am trezit cu sudoare pe frunte zicandu-mi:"Totul parea atat de real!"
Am stiut ca ceva trebuie sa se schimbe in viata mea.Era clar ca El mi-a dat un semn.Trebuie sa fiu mai buna!Toti trebuie sa fim mai buni!Imi spun asta in fiecare zi,dar lumea e prea cruda,mi-as dori ca valul iluziei vietii sa fie dat la o parte,sa ne privim macar o data asa cum suntem de fapt,fara minciuni,ipocrizie.
Candva acea zi va veni,si Pamantul va inceta sa mai existe!

sâmbătă, 16 mai 2009

Viata dincolo de viata


"Matei!"Striga inebunita iubita lui...."deschide ochii,te rog!Te iubesc!".Dar baiatul nu raspundea...sufletul lui parasise deja trupul.
Timpul parca se oprise...secundele pareau ani...el isi vedea intreaga viata prin prisma unei amintiri.Isi aminteste ce i-a spus Irimia despre moarte si isi constientizeaza sfarsitul.Aude glasul Anei si simte o durere foarte puternica...o durere dincolo de cea trupeasca ...ar vrea sa se intoarca inapoi la ea...dar se inalta tot mai sus...amintirile se deruleaza in continuare...isi aminteste primul scancet.Primul chip pe care l-a vazut cand s-a nascut,isi aminteste de prieteni si de familie...si de fiinta pe care a iubit-o mai mult decat propria viata...Ana ...pentru ea a murit...dar nu regreta nimic.Oricum viata nu ar fi avut sens fara ea.Asasinul a fost pedepsit..dar viata lui se sfarsise.Se gandeste la ce ar fi putut sa fie...el si ea...traind incredibila lor poveste de dragoste...ii simte lipsa. deja..Se gandeste cu groaza ca poate nu o va mai revedea niciodata.Se uita din nou la ceas.Acele ceasornicului indica aceeasi ora.O vede doar pe ana plangand si blestemand soarta.Nu mai suporta sa o vada plangand.Se desprinde de aceasta lume...nu a crezut niciodata in viata de apoi...a studiat mult timp existenta...a crezut ca daca moare pur si simplu va disparea de pe fata pamantului..."Acum este clipa adevarului"era clar ca inca este existent.Se inalta spre cer cu viteza luminii.Vede o lumina foarte puternica,nu mai simte nici o durere iar amintirile sunt prea vagi.Aude un glas atat de familiar,atat de cald si profund...
" Alan trezeste-te!...trebuie sa mergi la scoala."
"Mai lasa-ma inca 5 minute mama..."

vineri, 15 mai 2009

jurnalul unui bolnav psihic


Atatea amintiri scrise pe paginile ingalbenite ale unui jurnal .Le citesc dar nu imi vine sa cred ca sunt ale mele.Totul imi pare atat de strain.Atata ura am adunat in mine.Am ajuns sa nu ma mai recunosc.Unde este copilul vesel si inocent de altadata?Am facut atat de mult rau.Atata sange varsat..si pentru ce?obsesia mea nefireasca?Poate ca sunt nebun.Nu neg.Dar oare un om nebun ar recunoaste ca este nebun?Poate ca nu sunt atat de nebun pe cat credeamUneori ei vin la mine.Imi reproseaza faptul ca le-am distrus viata.Dar nu imi pot face rau.Vor doar sa ma chinuie.Si ma doare!Ma doare raul facut.Dar e prea tarziu sa mai schimb ceva.
De ce am facut asta?Acest raspuns este foarte usor.Partea intunecata a sufletului meu.Toti avem aceasta parte....doar ca la unii oameni este mai puternica decat cea buna.Acesta este si cazul meu.O voce imi spunea sa distrug....si nu ma mai pot controla.Dar constiinta nu imi da pace.Mii de voci imi urla in minte.Nu mai suport.Latura mea demonica imi distruge viata.As vrea ca cineva sa ma ajute dar toti fug de mine,si nu ii condamn ....chiar si eu ma tem de mine.Sunt un monstru.
Nu imi doresc sa vad infernul desi cred ca traiesc in el in fiecare zi.Ma intreb ce vina au oamenii nebuni ca sunt nebuni?Sunt indignat...urasc toate nedreptatile.De ce nu suntem egali din nastere?Nu asa ar trebui sa fim?De ce unii se nasc cu mai multe probleme decat altii?Si de ce suntem condamnati la suferinta?Mii de intrebari carora nu le gasesc raspunsul.As vrea sa stiu atatea...dar unele lucruri nu pot fi intelese..si este mai bine sa ramana ceea ce sunt...un mister pentru totdeauna.