Ploaia

Stropii reci mi se preling pe trup in ritmul ploii.In aer se simte acelasi parfum cu care m-am obisnuit de ceva vreme.E o atmosfera placuta desi cu tente de melancolie.Imi place ploaia,da chiar imi place.Imi place starea pe care o am cand ploua.Ma simt linistita si e momentul in care pot contempla fara ca nimeni sa aiba ceva de obiectat.Nu vreau sa aud nici un sunet,in afara de sunetul ploii.Nu vreau sa vad nici un chip.Nici macar pe tine nu vreau sa te vad.Te surprinde nu?Sincera sa fiu si pe mine.Dar asta este ceea ce simt astazi.Exista momente in viata in care singuratatea este tot ce ne trebuie.Si acum ca sunt singura,gandurle mele sunt din cele mai ciudate.Nu ma gandesc la lucruri importante.Tot soiul de nimicuri imi staruie in minte.Lucruri pe care in mod normal ar fi trebuit sa nu le retin niciodata.Cum ar fi o pereche de ochelari de vedere peste care m-am asezat acum cativa ani.Cum ar fi banca in care am stat 2 ani in scoala generala.Fosti colegi cu care nu am mai vorbit de secole.Obiecte,persoane,sentimente uitate si reinviate,locuri pe care nu le-am mai vizitat de mult timp.De ce imi amintesc toate aceste lucruri astazi?Ploua cu amintiri ingropate.
Ma ridic de pe canapeaua umeda,si cu pasi mici ma indrept spre nicaieri...

Cum mi-am petrecut adolescenta

Mă priveste înmurmurit de lângă uşa mare din lemn de fag.Cu vocea calmă, uşor stânjenit reuşeşte să îmi adreseze câteva cuvinte.Îl ascult fără să înţeleg ceea ce îmi spune.De mult timp facem parte din lumi diferite.Unele lucruri apar în viaţa noastră perturbând-o.Lasă urme adânci pe care numai timpul în măreata lui efemeritate le poate acoperi.
A. continuă să vorbească.Pentru prima data după multă vreme reuşesc să privesc în ochii lui.Are lacrimi în ei, şi glasul lui începe să tremure.Îmi dau seama, că omul acesta cu chip de copil, chiar m-a iubit.Prezenţa lui mă tulbură.În el se află trecutul meu, iar între aceşti patru pereţi albi, prezentul îmi aminteşte cât de nesăbuită am fost.Cu glasul stins, îi spun că vreau să rămân singură.Îmi aruncă încă o privire fugitivă, după care pleacă.
Iar eu rămân lividă şi slabă, cu sufletul pustiit.Trecutul nemilos mi se înfăţişază înaintea ochilor pentru a mia oara, ducându-mă aproape de nebunie.
Îmi amintesc şi acum cu câtă convingere am acceptat.Fără nici o şovăire, ca şi cum aş fi aşteptat toată viaţa mea acel moment. .Parcă demonii mă împingeau spre această faptă regretabilă, iar eu îi urmam docilă.
Am privit îndelung pastila din mâna mea.O găseam fascinantă.Pentru mine nu reprezenta decât o portiţă de evadare din plictis.Sfidarea regulilor îmi dădea impresia de libertate.Stiam totul despre droguri,la urma urmei cred ca asta a fost motivul principal pentru care am ales aceasta cale.Stiam ca efectele pe termen lung sunt nocive,stiam ca o data pornit pe acest drum,cu greu mai gasesti calea salvatoare,dar mai stiam si ca daca voi incerca o singura data,voi gasi puterea sa ma opresc.Aceasta a fost numai o alta impresie gresita,adaugata lungului sir de dezamagiri.
Aşadar am înghiţit-o cu nesaţ, aşteptând ca efectele sa isi faca simtite prezenta. Stăteam întinsa pe sofa, cu ochii aţintiţi spre ceasul mare de pe perete.Eram puţin intrigată de faptul că acele o iau razna.Se roteau cu o repeziciune uluitoare pentru ca în urmatoarele secunde să se oprească.Oamenii din jurul meu aveau cu totul alte chipuri.Aratau ca niste clovni desprinsi din filmele horror.La un moment dat,A. se apropie de mine.Imi apuca mana si o tine strans.Am impresia ca ii aud vocea ca prins vis.Vorbeste neincetat despre alegeri proaste,de parca pe mine m-ar interesa de astfel de lucruri in acest moment.Restul amintirilor,ei bine...au cazut in prapastia uitarii.Cand m-am trezit,aveam impresia ca am picat de pe un nor exact pe beton.Durerea de cap devenea tot mai insuportabila iar amorteala persista in tot trupul.A.m-a sunat pe la 2 sa ma intrebe cum ma simt,dar in momentul in care a inceput sa imi tina un discurs de etica i-am inchis.Nu aveam chef de nimic,cu atat mai putin de cuvintele lui spuse in van.Cu toate ca ma simteam ingrozitor,nevoia de droguri devenea tot mai insuportabila.
S-a dovedit ca puterea pe care consideram că o am, de a mă controla, este nimic în comparaţie cu nevoia nebună ce mă cuprindea.Din acea zi, nu am mai fost aceeaşi.Mă schimbasem în întregime.Uram lumea ce mă înconjura.O găseam sordida, aşa că mă refugiam în acele pastile blestemate.
Nu mai eram liberă.Eram doar o marionetă a drogurilor.Oamenii mă priveau cu suspiciune, aşa cum un public dintr-un teatru priveşte cu dezgust actorul ce şi-a jucat prost rolul.Da, asta eram.Un actor amator pe scena vieţii.Îmi spuneam rolul cât de repede posibil, pentru ca mai apoi să mă izolez în lumea mea.Doar atunci mă simţeam fericită.Bineînţeles, cu timpul am realizat că ceea ce eu numeam fericire, era doar plăcere.Ori între fericire şi plăcere este o diferenţa imensă.Preţul platit era enorm.Pe lânga suma pe care o cheltuiam zilnic, se mai adăuga şi suferinţa provocată celor dragi, precum si propria mea sănatate.Să nu mai vorbesc despre viaţa mea interioară, extrem de tumultoasă.
Timpul trecea cu repeziciune, o data cu el se mai smulgea o fila din jurnalul vieţii mele.Mă simţeam îmbătrânită, deşi aveam doar 18 ani.Alungasem toate fiinţele pe care le-am iubit şi care m-au iubit.Inclusiv pe A.Deşi a încercat din răsputeri să mă ajute, într-un final a renunţat.Nu pot sa îl învinuiesc.Ii vorbeam urat,facandu-l sa inteleaga ca nu ma mai intereseaza.
Mă retrăgeam tot mai des în cochilia mea.Eram tacută, rece, placidă.Nu mă impresiona nimic şi nimeni.Nu eram nimic altceva decât un cub de gheaţă.
Lucrurile nu aveau cum să decurgă astfel la infinit.Am fost obligata sa apelez la un centru de dezintoxicare.Si iata-ma aici,luptandu-ma cu himerele trecutului.Au trecut 2 luni de cand sunt internata,si pot sa spun ca imi este din ce in ce mai greu.Nu m-am vindecat,si daca as gasi o cale sa ies,as incepe din nou sa ma droghez.Singurul lucru pe care l-am realizat,este sa fiu cat se poate de sincera cu mine.Ori nu stiu cat ma va ajuta asta in problema drogurilor.
.....................................................................................

O carte pentru viitor

Tot ce iti trebuie este un pachet de carti si ...credinta.Stiu,pare absurd...poate chiar asa este!Dar sa va povestesc intamplarea mea cu datul in carti.
Eram cu o prietena.Seara se prezenta a fi monotona,framantarile noastre tot mai apasatoare,cu nervii intinsi la maxim D a luat pachetul cu carti de pe noptiera.Nu stia prea bine,insa imaginatia noastra si lucrurile pe care deja le stiam,au creat o adevarata invalmaseala in mintile noastre.
La inceput priveam absenta cum fiecare carte dezvaluia cate ceva.Insa este foarte ciudat sa te vezi pe tine in ea.Mai straniu este sa simti ca totul depinde de asta.Intr-o simpla carte poti vedea supararea sau fericirea.Nu credeam ca jocul nostru va avea vreo insemnatate pentru mine.Mi-am dat seama abia cand sangele mi-a incalzit obrajii,trupul meu a inceput sa tremure(desi nu era frig).La un moment dat in locul imaginilor de pe carti vedeam chipurile unor persoane.Il vedeam pe el exact asa cum mi-l amintesc,cu ochii stralucitori si fata palida.
Unele lucruri pareau sa se potriveasca de minune desi nu cadea intotdeauna ce imi doream cum nici in viata nu este mereu cum am vrea sa fie.Ma agatam disperata de fiecare carte,in speranta ca o sa dezvaluie ceva bun.Ardeam de nerabdare sa aflu raspunsul,insa ma pierdeam cand ultimele carti erau dezvaluite.Simteam cum fiecare clipa de asteptare ma innebunea,imi facea capul sa plezneasca si sufeream profund cand raspunsul nu era cel dorit.Pentru mine nu mai era un simplu joc.Era portita mea de scapare,de evadare din prezent.In momentele acelea nu puteam sa mai fac diferenta dintre realitate si fictiune.Am aterizat in lumea reala abia cand telefonul tiuia frenetic ducandu-ma la exasperare.Imi venea sa plang de nervi si nici nu stiam de ce.In cele din urma am raspuns.Mama ma sunase,era deja 9:30 si eu nu ajunsesem acasa.Nu stiam cand a trecut timpul.In capul meu apareau doar dame si valeti ducand o lupta continua.M-am imbracat repede si am pornit spre casa.
Imaginile continuau sa apara in mintea mea neincetat.Intunericul ma inspaimanta mai mult ca niciodata.Cosmarurile din copilarie apareau acum mai clare .Priveam in toate directiile.Imi era teama sa nu mi se intample ceva.Fiecare om mi se parea de temut.Pericolele ma pandeau din toate partile.Am inceput sa alerg,fara sa privesc inapoi.Eram prea prinsa in vraja cartilor,nu puteam sa gandesc clar.
Am ajuns acasa in cateva minute.Drumul meu s-a aratat util.Vraja incepea sa se piarda.Reveneam din nou cu picioarele pe pamant.
Acum pot sa revad clar toate scenele.Am in minte un singur descantec:"Ce-ti sta pe cap?Ce-ti sta pe brate?Ce-ti sta pe umeri?Ce calci in picioare?".

Trestie cugetatoare

Traim pe o planeta populata de o multime de vietati,insa cu totii stim ca omul este stapanul Terrei.Atat de slab si totusi atat de puternic.Dupa cum spunea Pascal,omul este o trestie cugetatoare.Aceasta afirmatie se poate interpreta in mai multe feluri.Omul se lasa purtat de destin,asa cum trestia se lasa purtata de vant.Nu se poate opune,are o conditie prea simpla.E slaba,lipsita de aparare.Dar pe langa aspectele acestea omul are ceva ce trestia nu are.Gandirea.Mereu aflat intre certitudine si incertitudine,incapabil sa se limiteze in cunoastere.Dornic de afirmare si autodepasire.Si lucrul cel mai important,lucrul care izvoraste de undeva din adancurile intunecaoase ale propriei fiinte,omul este capabil sa iubeasca.
Iubim florile,iubim aerul proaspat,iubim animalele,ne iubim pe noi,si de ce nu...iubim si alti oameni.Nu am sa dau definitia iubirii,in primul rand pentru ca nu am nici cea mai mica idee ce inseamna.Nu stiu daca iubirea exista,sau e doar capacitatea omului de a se adapta.Tot ce stiu,e ca multi oameni vorbesc despre acest sentiment.
Asadar omul este o trestie mult mai dezvoltata.O trestie care stie ce este esecul si compasiunea.O trestie care merge un pas in fata,si se retrage cand ceva nu merge.O trestie naiva si melancolica.O trestie care stie sa o ia de la capat.
Cand trestia este smulsa din radacni de un vant puternic,cu timpul dispare...nelasand in urma nimic,decat materie deshidratata.In schimb cand un om moare,amintirea lui ramane vie.Asadar omul este nemuritor intr-un fel...

Minciuna vs adevar

Incearca sa vezi dincolo de aparente.Nu tot ceea ce vezi este real,nu tot ceea ce ai crezut pana acum este adevarat,nu toate lucrurile sunt cum ai vrea sa fie.Cu toate astea suntem inca aici.Traim in minciuna.Intr-o lume in care nu tot ceea ce pare,este.
Putem sa asemanam viata cu o piesa de teatru.Fiecare om are un rol primit inca de la nastere.Nu putem schimba nimic in el,pentru ca a fost bine ticluit inca de la inceputul lumii.Daca nu iese bine,atunci ajungi o epava.Un om nemultumit de sine,pierdut printre remuscari,fara dorinta de a o lua de la capat.Decizi sa iesi de pe scena cu capul plecat.
Ei bine domnule,nimanui nu ii plac lasii.Lasii sunt lasati in pace,intr-un bol de plastic,unde nimeni nu intra.Dar bolul de plastic nu ne apara de noi insine.Te minti ca iti va fi mai bine,cand de fapt stii foarte bine ca nu este asa.Dar ce mai conteaza?Pana la urma intreaga viata e o minciuna.
Lumea in sine a fost cladita pe baza unui pacat.De cand Eva a gustat din marul interzis.Ceea ce ma intriga este faptul ca desi Adam si Eva au fost creati perfecti din toate punctele de vedere,au crezut in amagirile sarpelui.Aveau totul,dar vroiau mai mult,de aici se explica si ambitia omului impregnata in sufletele fiecaruia.In acest caz,oare cat de perfect a fost creat omul,daca a fost suficient de slab incat sa cada in capcana sarpelui?Omul dorea cunoastere,dar daca ar fi stiut unde poate duce,n-ar mai fi dorit-o niciodata.
Daca toata planeta ar fi locuita de nestiutori,cu siguranta ar fi o lume mult mai vesela.Nu degeaba se spune ca prostii sunt fericiti.Insa aceasta fericire provine din nestiinta,de unde revenim la aceeasi idee.O viata in minciuna.
Toate acestea fiind spuse,dumneavoastra ce parere aveti domnule?
Ce preferati?O minciuna reconfortanta sau un adevar nemilos?

O relatie speciala

De ceva vreme am o relatie foarte speciala.Nu ma lasa niciodata,cand am nevoie imi arata calea cea buna.Cand intunericul ma invaluie,ma lumineaza intotdeauna.Oriunde as merge ma insoteste,numai daca vreau fireste.Cand teama imi controleaza mintea,este sufiecient sa apas un buton.Cand umbrele danseaza in bezna noptii,pasarile canta si podeaua scartaie,apas micul buton,si umbrele dispar brusc.Nu se teme de nimic,detine un curaj nefiresc.Intunericul nu intra in sfera aceea,o paraseste plin de teama.
Cand dorm,o pun langa mine,si ea ma vegheaza toata noaptea strasnica,neobosita.Nu asteapta niciodata multumiri,nu regreta nimic,si daca o izbesc plina de nervi de podea,nu se supara.Nu mi-ar face niciodata rau,nici nu poate de altfel.
In ea se aduna laolalta prezentul,trecutul si viitorul.Imi arata intotdeauna ce las in urma,imi ghideaza pasii si imi arata obstacolele din drum.
Este disponibila intotdeauna,chiar si atunci cand o las uitata intr-un colt.E rabdatoare,poate cea mai rabdatoare.Si puternica.Ar rezista sigur o noapte in ger,fara urme severe.
Rautatea din jur nu o influenteaza in nici un fel,pentru ca ea stie sa aduca un singur lucru.Lumina.
Cu toate astea,are un defect,bateriile se pot consuma cand te astepti mai putin.Dar nu mi-as abandona niciodata lanterna.

Gheata

In jurul meu este numai gheata.Flori de gheata cresc stinghere in timp ce suflete de gheata misuna pe langa mine.Privesc prin niste ochi inghetati,lumea de gheata.
Merg prin zapada de cateva ore,dar m-am obisnuit cu frigul.Sangele meu e inghetat,la fel ca totul.In jurul meu este numai alb,ma dor ochii .Imi aud bataile inimii accelerandu-se,si ma bucur,pentru ca inima mea nu a inghetat inca.
Respiratia mi se ingreuneaza.Aerul este atat de inghetat.In curand se va rarefia si mai mult,si nu voi mai putea respira.
Ma asez pe o banca din parcul inghetat,privesc cum pasari albe zboara,nu au inghetat inca.Langa mine se asaza un necunoscut.E inghetat,la fel ca tot.
In curand voi ingheta si eu.Pentru ca este clar.Nu poti fi cald intr-o lume in care totul este de gheata.Te-ar ucide durerea.Si atunci voi alege calea cea mai simpla,desi nu este intotdeauna corecta...Comportament de gheata,inima de gheata, suflet de gheata.Tot ce am avut s-a transformat in gheata.Nu imi pasa.Cand esti de gheata,nu mai simti nimic,o groaznica indiferenta te acapareaza,si partea frumoasa este ca nu iti pasa.Fericire nu mai exista,nici iubire,doar indiferenta.Nimic care sa te mistuie,nimic de care sa iti fie teama,e doar gheata.Nici macar amintiri nu mai am,au inghetat si ele impreuna cu tot.
Simt cum in mine arde o flacara de gheata...