Asteptare...

M-am trezit din starea de letargie subjugat de campul plin cu flori,pe care il puteam privi prin usa de sticla.Astept sa soseasca trenul de cateva ceasuri,dar nu s-a sinchisit sa apara.In gara aceasta nu e nimeni altcineva,decat eu si amintirile mele.Am incercat atat de mult timp sa le las in urma si in final numai cu ele am ramas.Acum constientizez ca era in zadar,un efort incapabil de realizat...doar timpul ma poate ajuta.Va intrebati cum am ajuns aici?Ei bine...am hotarat sa renunt la rolul meu din piesa de teatru...care este viata.Poate vi se pare ca suna nebunesc.De aceea am sa va fac sa ma intelegeti,poate ca imi veti da dreptate.
Viata este ca o piesa de teatru...fiecare locuitor incearca sa isi joace cat mai bine rolul.Pentru asta oamenii sunt nevoiti sa renunte la onestitate.Ne sabotam intre noi.Nimanui nu ii pasa daca esti trist sau daca ai nevoie de ceva cum nici tie nu iti pasa de restu.Nu vrei decat sa iti fie tie bine,cine nu recunoaste este insolentent si netrebnic.Daca ati fi renuntat la rolul vostru ati fi ajuns ca mine...un calator uitat intr-o gara.Am ramas singur...numai himerele ma ametesc.Nici macar nu pot sa imi dau seama care este realitatea sau care este fictiunea.Poate ca am murit...dar moartea de fapt nu exista,atunci cand tacerea te acapareaza poti spune cert ca esti decat un om inert ,un cadavru ambulant.
Am obosit sa caut dreptate intr-un loc in care nu exista.Mi-as dori sa pot privi crengile copacilor facand miscari dezinvolte,sa ma bucur de pudoarea ploii si de mirosul florilor salbatice.Nu mai stiu nimic...nu stiu decat ca gara asta...impreuna cu campul sunt singura realitate...si trenul pe care il aud din departare ma va duce departe...Destinatia?Spre necunoscut...